Asociatia Fluierasul Brasov

Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” - la o lună dupa echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor:

„Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împartit în două anotimpuri egale:

- o iarna fertila între 26 octombrie 23 aprilie
- si o vara sterila între 23 aprilie- 26 octombrie”.

(Ion Ghinoiu - Obiceiuri populare de peste an)

“Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”.

(Ion Ghinoiu - Sărbători şi obiceiuri româneşti)

În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garanteaza soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urma cu şase luni.

„Este interesantă în acest sens creaţia populară: credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit; într-o variantă a fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta - un păzitor de vaci.

Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un barbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”.

(Tudor Pamfile - Sărbătorile la români).

Conform unei vechi zicale românesti: “la Sângeorz se încaiera câinii, la Sâmedru se bat stapânii” (la Sângiorz se formeaza turmele cu noi pastori si câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expira vechile învoieli, motiv de adalmas sau cearta daca acestea n-au fost respectate).

În vremurile stravechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an.

Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor).

Acceptând corespondenta celor doua perechi de date, din calendarul celtic si cel popular românesc, J.G. Frazer afirma:

„Daca aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor.
În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în doua semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de pastori, a cărui hrana depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, înainte de sosirea iernii.
Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împarţiri similare a anului...”.

(J. G. Frazer - „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).

Diferenţa de opt zile între Sângiorz şi 1 mai, pe de o parte, şi de patru zile între Sâmedru şi 1 noiembrie, pe de altă parte, compensează, într-un fel, diferenţa de latitudine geografică între ţinuturile carpato-ponto-danubiene şi ţinuturile celtice, unde desprimăvăratul işi face apariţia ceva mai târziu.

În insula Man, adevărată redută în care limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult asediului invadatorilor saxoni, ziua de 1 noiembrie, stil vechi, a fost considerată ziua Anului Nou până în timpurile din urmă.
Astfel, în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa”

(Frazer, 1980, vol. V).

Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranţilor irlandezi din Statele Unite ale Americii. Ea este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deşi în unele ţări data sărbătorii variază — de exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows' Even, numele sărbătorii creştine a tuturor sfinţilor, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în ţările unde predomină creştinismul occidental — catolic şi protestant, deoarece în aceste culte creştine, ziua tuturor sfinţilor este sărbătorită pe 1 noiembrie. Specific pentru Halloween este dovleacul cioplit, care reprezintă Lanterna lui Jack. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje şi colindă pe la case întrebând „Trick or Treat?” (Păcăleală sau dulciuri?), ca o ameninţare că dacă nu li se dau dulciuri, persoanei colindate i se va juca o farsă. În alte ţări Halloween este serbat prin parade şi carnavaluri

Aceeaşi ocupaţie, creşterea animalelor, şi aproximativ aceleaşi condiţii geografice oferite de latitudinile medii ale continentului european au generau un calendar asemănător, cu început de an toamna, la sfârşitul lunii octombrie.

Ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei.

după Ion Ghinoiu - “Sărbătorile poporului român”

La vreme de toamnă, când timpul “îmbătrânit” se apropie încet-încet de sfârşitul ciclului calendaristic, satele tradiţionale celebrau SÂMEDRUL sau SUMEDRUL, străveche sărbătoare autohtonă, închinată unei divinităţi protectoare a îndeletnicirilor pastorale.
Peste aceasta, calendarul creştin ortodox a suprapus ziua de comemorare a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului, supranumit “Izvorâtorul de mir”.
Celebrată la 26 octombrie - numită şi Osie - fiind ţinută uneori şi în 27 octombrie (numită Lucinul sau Ziua Morţilor) sărbătoarea Sâmedrului era reprezentată în mitologia românească printr-un personaj de legendă: un cioban care-şi păstorea turmele pe tărâmuri necălcate de picior de om. În zonele din sudul ţării - cu certe influenţe balcanice - Sâmedrul era imaginat zoomorfizat în porc, divinitate sau geniu al grâului, ca în mitologia greco-romană.

Fiind una din numeroasele zile închinate morţilor, Sâmedrul se mai numea şi “Moşii de Sâmedru”, închinată moşilor şi strămoşilor, aducându-se ofrande celor plecaţi în Lumea de Dincolo, dăruindu-se rudeniilor, vecinilor, prietenilor grâu fiert, colivă, colaci din grâu nou, miere, lapte, must şi “brumărel” din rodul viilor, busuioc şi cimbru, ca plante aromatice si magice. Toate aceste ofrande formează “cununa roadelor” din “cămările toamnei”.
Astfel, moşii şi strămoşii erau invocaţi să sporească belşugul, fertilitatea pământului, ca în descântecul publicat la începutul veacului XX de folcloristul Rădulescu-Codin:

“Voi moşi, strămoşi,
Să-mi fiţi toţi voioşi,
Să-mi daţi spor în casă,
Mult pe masă,
Cu mult ajutor,
La câmpul cu flori…”

Profunde semnificaţii agro-pastorale aveau şi riturile solare de la Sâmedru, în care divinitatea carpatică autumnală era întruchipată de un simbol vegetal, “bradul”.
În ţinuturile de sud ale ţării, în Moldova şi deopotrivă în sudul Transilvaniei, se făcea aşa-numitul “Foc al lui Sâmedru”, aprinzându-se pe dealuri, la răspântii de hotare, la margini de ape, ruguri inalte, care “străluminau”în amurgurile ceţoase ale toamnei.

Rădulescu-Codin scria despre acest obicei, aşa cum se îndătina în satul Rucăr, din sudul zonei intracarpatice:

- Pe un “pat” de cetină se înălţa un brad înalt, “cât turla bisericii”, apoi era aprins ca o torţă spre cer.
- Sub imensa torţă se aduna întreaga colectivitate a satului, poftită de Ceata Feciorilor: - “Hai la focul de Sâmedru!”.
-Femeile aduceau ofrande de pâine, colaci, fructe, nuci, apoi le dăruiau copiilor, fetelor, flăcăilor.
-Feciorii luau tăciunii aprinşi, aruncându-i pe ogoare şi în livezi, ca invocaţie solară şi a fertilităţii, prin căldura şi lumina astrului ceresc.

Peste “pojarul”aprins săreau fetele şi feciorii într-un rit de purificare şi de profilaxie magică, împotriva bolilor şi a tuturor relelor.
Prin acest gest colectiv, iniţiatic, tinerii se pregăteau şi pentru marea trecere spre o altă formă existenţială, aceea a căsătoriei şi a întemeierii unei noi familii, ca o nouă verigă în lanţul generaţiilor.
La lumina şi căldura rugului, sătenii se ospătau într-un festin comun, pentru toţi strămoşii neamului.
Apoi încingeau “jocul lui Sâmedru”, o mare horă în jurul bradului, care invoca cerului norocul, prosperitatea noilor familii ce urmau să se închege în Câşlegile toamnei, înaintea Postului Crăciunului.

Sâmedru era şi zi de “soroace”, de divinaţie.

Se credea că de va fi senin la această sărbătoare, iarna va fi blândă, iar dacă va fi ploioasă, iarna va fi grea.
Se spune că:
- anul care urmează va fi roditor, dacă frunzele pomilor se îngalbenesc şi cad în octombrie;
- va fi vânt puternic în decembrie, dacă plouă mult în octombrie;
- va fi timp frumos în ianuarie, dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;
- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culca gramadă, în ciopor, va fi iarna grea; iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteaptă o iarnă blândă;
- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea

Sâmedru reprezenta şi răspântia activităţilor pastorale.

Anul pastoral cuprindea doua etape, a câte sase luni:

- de la Sângeorz (23 aprilie) până la Sâmedru (26 octombrie) se făcea “vărarea turmelor”, cu păşunarea în poienile alpine şi cu prepararea produselor lactate,
- iar de la Sâmedru până la Sângeorzul următor era perioada “iernatului” animalelor în cadrul gospodăriilor din vatra satului.

În ziua de “soroace” din pragul toamnei, se angajau ciobanii şi bacii pentru păstorirea turmelor în anul următor.
Tot atunci erau “sloboziţi” cei care fuseseră angajaţi, plătindu-li-se simbria în natură (veşminte, încălţăminte, brânză, cereale), uneori chiar şi în bani.

La aceeaşi sărbătoare erau angajaţi şi ucenicii şi calfele pentru diferite meşteşuguri, atât în cadrul gospodăriei “meşterilor mari ai satului”, cât şi în cadrul breslelor orăşeneşti.
Ei trebuiau să se supună probelor de măiestrie: la marile târguri de ţară, tinerii care doreau să-şi însuşească vrednicia şi măiestria vreunui meşteşug, îşi etalau piesele artizanale lucrate de propriile mâini (cojoace înflorate, sumane postăvite, cizme cu carâmbi tari, căptuşiţi cu scoarţă de cireş, opinci îngurzite, lăzi de zestre, ulcioare etc.).
Meşterii bătrâni treceau de la unele la altele, le pipăiau, le “preţăluiau”(le apreciau), le “dobliceau”(le încercau rezistenţa), apoi îi angajau pe tinerii artizani până la Sâmedrul din anul viitor.

Târgurile de Sâmedru constituiau cele mai mari evenimente ale toamnei, unde veneau şi tarafurile de muzicanţi ai satelor, “ceteraşii” - cum li se spune in Transilvania - răspândindu-se prin mulţime şi cântând, ca într-un concurs de melodii, pentru a fi preţuiţi şi angajaţi în vederea nunţilor din Câşlegile toamnei.

Târgurile de Sâmedru deveneau ocazii pentru schimburile economice, dar şi pentru cele culturale, între satele, zonele şi ţinuturile carpatice.

Părinţii îşi botezau copiii cu numele marelui Mucenic Dimitrie, ca să fie înţelepţi, înzestraţi cu har de la Dumnezeu, îmbelşugaţi şi cu noroc ca ziua lui Sâmedru.

În fiecare an, oamenii invocau “Patronul” mucenic şi oştean al biruinţei creştinătăţii, pentru a le aduce spor în toate, sănătate, putere şi bucurie în întâmpinarea ninsorilor şi a sărbătorilor.